…şi trenul se pusă în mişcare. Un fluier prelung anunţă începutul unui drum lung şi anevoios, la capătul căruia Ştefan urma să devină alt om. Şi tot uitându-se atât de fix la cum lasă în urmă viaţa lui de până atunci, plecând să-şi urmeze visul, ploapele îi erau din ce în ce mai grele.
Monotonia peisajului îl îndemna la somn, iar cerul plumburiu dădea impresia camerei sale întunecate, ferită de privirile indiscrete cu jaluzele. Semăna atât de mult compartimentul respectiv cu camera lui… ba mai mult, dacă s-ar fi putut face comod, nu i-ar mai fi lipsit nimic. Dar, totuşi, după ce că domnişoara respectivă îl acceptase acolo fără echivoc, să-şi mai întindă şi picioarele, deja ar fi fost prea mult.
– Şi, tu unde mergi, răsună la un moment dat o voce drăguţă, care-l trezi din visare.
– Ermmm… la …
– Unde?
– Eu merg la mare.
– Hai tu… serios? Ce tare!
– Da, aşa cred
– Păi şi ce faci, schimbi în Bucureşti?
– Mhm
– Eh, colega, atunci să avem parte de un drum bun! Sper că nu te superi pe mine, dar eu sunt mai îndrăzneaţă de felul meu
– Colega? De unde şi până unde?
– Păi o să fim colegi de compartiment până la Constanţa. Şi cine ştie, poate şi de-acolo înainte 😀
– Nu ştiu ce să zic….
– ăăă, scuze, dacă am zis ceva neplăcut. Îmi cer scuze. Nu ştiu, dar niciodată nu mă pot abţine să nu vorbesc cu cineva sau să nu socializez. Pur şi simplu, îmi e greu. De la Timişoara până la Craiova, n-am avut pe nimeni coleg şi mi-a fost tare greu. Gata, am tăcut.
– Nu, stai liniştită, nu-i nicio problemă doooh, bine că te-ai prins că mă calci pe coadă n-am nimic împotriva unei conversaţii.
– Serios? ah, păi atunci spune-mi mai multe despre tine!
– Despre mine?
– Da!!
– na, ţi-ai luat belea pe cap! tu le faci, tu le tragi! Păi ce-aş putea să-ţi zic eu despre mine? Eu… eu sunt …