Ehe, ar fi multe de zis pe tema asta, doar că în seara asta o să mă rezum la a face doar un mic rezumat. Era o melodie care spunea frumos, că vine o zi… Aşa e, vine o zi când toate se vor sfârşi. Vine o zi când toţi trecem prin anumite întâmplări, evenimente şi facem anumite fapte. Ştiţi şi voi că sunt toate cele bune şi cele rele însumează viaţa fiecăruia dintre noi.
Şi ce se întâmplă când sunt prost organizate? Când perioadele bune nu mai alternează cu cele rele şi când făgaşul normal al vieţii nu e urmat fără abatere? Apar anomalii. Gândiţi-vă cum este privit în ziua de azi un om de 30-40 de ani care se joacă fotbal cu picimea de 5 ani în faţa blocului. Toată lumea îl consideră nebun probabil, însă nimeni nu se gândeşte şi la faptul că poate acelui om i-a lipsit copilăria.
Stau şi mă întreb însă acum ce-i în mintea celor care-i privează pe alţii de plăcerea de a fi copil. Da, există şi oameni care uită că şi ei au avut o vârstă care nu depăşea numărul de la pantofi şi probabil atunci nici lor nu le stătea gândul să înveţe mereu, să fie cuminţi şi aşa mai departe.
Dacă ar fi să dau un exemplu concret, m-aş duce cu gândul la ziua care tocmai a trecut. Cum o fi fost oare copilăria acestei femei care azi m-a făcut să îmi doresc să chiulesc la anumite ore? Adică, stau şi mă gândesc aşa: cum mama naibii să îl sictireşti într-un aşa fel pe cel care se deranjează să plece de acasă, pe banii lui cu taxi, la oră de vârf, când traficul e infernal, cu echipamentem personale în valoare de 2600 RON în ghiozdan şi cu o durere de stomc îngrozitoare?
Să-i spui : „Stai şi aşteaptă-mă aici, că vin imediat” şi 20 de minute să nu te întrebe nimeni de nimic. Apoi, să fii nevoit să lucrezi cu materiale de cea mai proastă calitate şi să fii tras la răspundere pentru simplul motiv că «sare discu’». Băi, da’ la afoana aia de ţine microfonu-n mână nu te uiţi că nu e în stare să lege 2 vorbe? Buuun… ăsta-i un episod de om care nu a învăţat la timpul potrivit că cei care te ajută din bunăvoinţă proprie trebuie să le acorzi măcar un minim de respect, nu să-i consideri ultimii oameni.
Partea 2a se referă la altcineva, care la momentul oportun a fost la km depărtare, „la datorie”, iar acum când deja m-am obişnuit aşa, încearcă să recupereze momentele pierdute, cu forţa. Un lucru e clar : respectul, iubirea şi toate cele nu se oferă, ca un bun de schimb, ci se câştigă cu efort. Au înţeles asta oameni total necunoscuţi. Au înţeles asta oameni care mă apreciază, aşa cum sunt eu.
Au înţeles asta oameni care MĂ IUBESC aşa cum sunt şi nu încearcă să mă schimbe. Ia imaginaţi-vă : să ai locul tău, unde te retragi, unde îţi place să stai picior peste picior, unde să poţi vorbi la telefon orice vrei… Camera ta, casa ta. Şi v-aş mai ruga să vă imaginaţi şi un element care într-un moment inoportun încearcă să-ţi impună să-i ţii companie.
Cum e? Să renunţi la confortul pe care ţi-l faci pentru a sta mereu să fii interogat şi sub atenta supraveghere a unui ochi critic ce nu conteneşte în a-ţi atrage mereu atenţia asupra a ceva ce nu e bine. Soluţia pe termen scurt? Păi ce nu suportă un manelist? Exact, muzica de calitate. Hip hop + ceva rock şi poţi sta fără griji. Pe termen lung? nu cred că există. Poate mă luminaţi voi.
Aşa că oameni buni, trăiţi momentele la momentul oportun şi nu încercaţi să îi faceţi pe ceilalţi să fie aşa cum vreţi voi doar de dragul vremurilor pierdute. În felul ăsta se creează inadaptaţii. Aşa se pune presiune pe cineva şi se adaugă un factor de stress în viaţa cuiva. Nu vă rataţi vremea!