Când nu am ce face şi mă plictisesc teribil în mijloacele de transport, adică în metrou, am două variante: fie studiez atent fiecare persoană în parte (operaţiune care uneori seamănă cu un holbat dubios), fie sincronizez ceea ce-mi vede ochiu’ cu ceea ce-mi aude urechea (cuplate prin căşti la mp3 player). Dacă am fost inspirată să-mi iau cartea în geantă sau să trec pe lângă un chioşc de ziare se anulează orice altă activitate anti-plictiseală (inclusiv inventare de astfel de activităţi).
Ceea ce este interesant în a doua metodă de a face ca timpul să treacă oleacă mai uşor, adică aia cu sincronizarea, este că poţi ajunge la momente în care ceea ce vezi şi ceea ce auzi sunt într-o armonie perfectă.
Ca de exemplu, la începutul practicii mele am nimerit, să zicem aşa, apogeul unei melodii de la Muse (Knights of Cydonia) exact când metroul intra în viteză în staţie, lucru care în mintea mea s-a transformat într-un soi de intrare nemaipomenită, triumfătoare, etc. Ce vreau să zic este că a tranformat acel simplu “hai că vine metrou’ ” în câteva secunde de “uaaaaaaaau!”. În fine, încercaţi, măcar din plictiseală. Un alt exemplu e, să zic aşa, când un ambalaj de nu-ştiu-ce “dansa” în vânt pe scara rulantă (liberă) în acelaşi ritm cu finalul din Step Up 2.
În fine, nu ăsta era adevăratul scop al postului. Nu, nu există nici un scop de fapt.
Ideea este alta. Azi, la un seminar, am auzit construcţia “manea românească“, lucru care mi-a ridicat un semn de întrebare: este această construcţie un pleonasm sau nu? Cine vrea să-şi dea cu părerea, să o facă!