Am incetat de mult sa mai visez ca viata are un destin cu incredere de urmarit, cu pasi marunti de indeplinit. Ma asez cu mine in prezent, si ce constat? ca nu-i un gand plapand, copilaros si jucaus insa e viu. Clipesc incet, domol de frica unu-i vis, sa nu-l oblig, sa nu-l aduc in trup sperand la aceelasi drum.
Am mai calcat pe el si ieri cu fapta in sine tot spernad ca visul meu are un singur drum nu doua, unul ce ma duce inspre abis iar altul ce ma intoarce pe furis la moartea lui, moartea aceeluias vis.
Ma atinge, corpul meu i-a forma lui, inchis, patrat cu un strop de culoare purtata in chip, bogata ca ploia in firimituri de apa, o lacrima de dusmanie, ura, umilinta ca ieri era un vis ce mai spera si azi e mort, e sub pamant. Ii interzic clepsidrei vietii sa mai viseze, sa mai vrea..culori sau basme trecatoare sa-i poarte ei, eu m-am temut si am sa tem de vise calatoare.