Exact, surpriza e articolul în sine. Dacă nu înţelegi ce vreau să zic, înseamnă că nu trebuie. Aşadar, despre ce să fie însemnarea asta? Despre muze. Despre muza mea, de care vorbeam şi-aici. Despre chestia aia care-a trezit unele întrebări în mintea unor persoane, dar care n-a ieşit încă din anonimat. Nu, nu e vorba despre cineva, e vorba despre ceva.
Iniţial, am crezut că zăpada din seara respectivă m-a făcut să scriu ce-am scris, însă nu, n-a fost asta. N-a fost nici pizza aia bună pe care-am mâncat-o atunci (şi tare-mi e dor de ea) şi nici conversaţia lungă de la telefon şi nici planul de-a doua zi. A fost “felinarul” din faţa curţii mele. Acea sursă neîntreruptă de lumină, la care am contemplat nopţi de-a rândul, copil fiind. Stăteam pe când dormeam în altă parte decât acum, uitându-mă la becul ăla care lumina toată aleea şi-ţi dădea sentimentul ăla de siguranţă, că-i lumină.
Iar cum mie-mi place să am multe fotografii cu ceea ce-mi place, mai jos e muza mea : lumina acestui bec de iluminat public. Acest “felinar” care veghează asupra mea, asupra alor mei, asupra vecinilor, asupra străzii. Melodia de mai jos spune mai bine decât mine “Povestea unui felinar” :