Ma tot framant de ceva vreme pentru ca nu stiu cum sa incep acesta scrisoare fara adresa. Banalul “Ce mai faci?” mi se pare nejustificat. Cred ca ar trebui sa te intreb daca mai visezi, daca mai esti tu, daca te-ai pierdut prin viata. Cel mai bine nu te intreb nimic, te las pe tine sa imi povestesti daca vrei…orice. Intotdeauna te-am ascultat cu placere, oricat de mult ne adanceam printre vise.
Am sa iti spun atat de multe si totusi …. tacerea s-a intalat intre noi de atata vreme. Imi aduc aminte cum te-am regasit intr-o primavara la metrou, vantul iti batea prin parul lung. Desi am fost multi ani mai mult sau mai putin impreuna aceea e imaginea ta pe care o pastrez.
Seara aceea cand ne-am plimbat prin centru si ne urcam haotic in orice metrou fara directie sau destinatie si am ras si eram tineri. Asa te vad mereu cand ma gandesc la tine. Uit toate lucrurile rele si te vad in seara aia. Erai in doliu si totusi viata rabufnea din tine. Cateodata ma intreb daca nu cumva am ajuns sa idealizez seara aia pentru ca totul a fost neinsemnat si perfect.
M-am schimbat mult de cand nu ne-am mai vazut, am imbatranit, unii spun ca m-am maturizat, eu inca ma simt adolescenta pe care ai cunoscut-o acum multa vreme. Viata a trecut peste noi, viata ne-a facut sa ne incalcam juramintele si sa ne despartim. Nu ii port pica pentru asta. Fiecare a avut un drum pe care a mers. Stiu ca tu ai hotarat sa mergi inainte.
Drumul meu inca este haotic, inca este o alergatura in toate directiile, inca nu ma pot hotara sa aleg o singura cale. Serpuiesc prin viata la fel de pierduta ca atunci, la fel de zbuciumata ca intotdeauna. Nu am putut lua nici o hotarare radicala, inca astept. O sa intrebi ce astept ? Imbatranesc si se vede, la un moment dat o sa se si simta. Astept sa se intample ceva.
Astept sa se creeze legatura intre viata mea interioara si cea reala. Astept sa fiu izgonita din una, astept sa gasesc o cale de mijloc, astept sa nu mai fiu agatata intre ele, astept ca firele sa se taie sau ca ele sa ma lege. Astept ca visul sa se intretaie cu viata. Inca mai cred in povesti, chiar daca cinismul meu e din ce mai dur, chiar daca sunt din ce in ce mai rece.
Cateodata ma intreb daca o sa ma mai incalzesc vreodata. Vom vedea, inca nu se intrevede sfarsitul, momentan nu exista sfarsit. Oare nimicul se poate termina? Acum cativa ani cand ne-am vazut intamplator tu te ancorasei in realitate, oare pe cine incercai sa convingi ca ai pierdut visul? Pe mine sau pe tine? Oare pe cine incerc eu sa conving ca mai pastrez visul? Pe mine sau pe tine? Nici eu nu stiu.
Vreau sa iti scriu de atata vreme, vreau sa iti aud glasul. Ar fi mai mult decat suficient. Un simplu „alo” probabil ca m-ar arunca afara din tacere. Inca iti mai trimit mesaje cu “La multi ani!” mereu de ziua ta, cateodata si de sarbatori. Stiu ca nu mai ai numarul acela de telefon si ca ele se duc catre alte adrese. Te-am sunat de cateva ori si nu ai raspuns tu.
Dar sper ca la tine, chiar daca nu ajung cuvintele sa ajunga macar sentimentele, macar nostalgia, macar dragostea mea. Iti mai aduci aminte cand eram mici si credeam ca suntem suflete pereche. Poti sa crezi ca exagerez, dar eu inca mai cred. Cat am alergat dupa un alt om, care sa fie nascut in aceeasi zi cu tine…. Nu am gasit. De fapt cred ca alergam dupa tine.
Stiu ca intre noi nu a fost totul placut, stiu ca te-am suparat, stiu ca poate te-am dezamagit si te-am facut sa plangi cateodata. Iarta-ma ca nu eram destul de constienta cat suferi. Am vazut abia in seara aia cand mi-ai dat medalionul inapoi. Il mai ai? Acela este singurul lucru pe care il ai de la mine. Ti l-am dat ca sa iti poarte noroc. Sper sa fie asa.