Înainte de toate, înainte de a începe ceea ce vreau să numesc o relatare a unei clipe, vreau un plan. Înainte de a începe îmi fac un plan. Scriu undeva la început toate ideile. Având posibilitatea de a vedea o transpunerea în realitate a unui vis, înainte de a povesti clipa, îmi fac un plan. Mă liniştesc pentru o clipa – o altă clipă, iar o dată expirat aerul din plămâni, repet pentru a treia oară : îmi fac un plan.
De-ar fi să catalogam de la bun început totul ca pe o afacere bună sau rea, n-ar trebui facem nimic. Pur şi simplu să vegetăm şi să lăsăm lumea din jur să facă totul pentru noi. Să vegetăm ? Da, ăsta e termenul prin care poţi defini cel mai bine această idee. Încercând ceea ce puţini au reuşit, totuşi aplic cele spuse anterior şi renunţ la ideea de a judeca înainte prea mult ce va fi după şi o spun : „a vegeta sau a nu vegeta, aceasta-i întrebarea!” N-a spus-o Shakespeare, am spus-o eu.
Încă de la bun început, negăsindu-mi locul potrivit pentru a scrie, judecam ideea că n-ar fi o „investiţie” prea bună să scriu aici. Repetând aceleaşi cuvinte mereu, încerc să mă conving : merită! Repetiţia e mama învăţării la urma urmei. Revenind la ideea imediat următoare acelei clipe, aş vrea să stabilesc iniţial limitele investiţiei. Şi când spun limite, mă refer la cele două sau mai multe puncte care definesc ceva, în cazul de faţă : începutul şi sfârşitul. Iar dacă-ţi cunoşti limitele, pentru binele tău şi-al celor din jur, cea mai bună investiţie ar fi să le depăşeşti. Vechile obiceiuri mor cel mai greu. Asta e de reţinut!
Limitele sunt simple, dar complexe : îmi doresc cercul perfect, alcătuit din două jumătăţi oarecare sau vreau triunghiul, care cu riscurile de rigoare, poate descrie şi el într-un final un cerc. Înainte de a pleca la drum, arunc o privire înapoi, de dragul vremurilor trecute : merită ? Asta vom afla pe parcurs!