Sunt cele mai întâlnite 3 replici în ultima vreme. Cel puţin în cazul meu!
- Nu pot, îmi pare rău, s-a ivit ceva urgent şi nu am cum să mai ajung. Nu, nici nu pot să te mai ajut, fiindcă am beleaua asta pe cap acum şi nu-mi stă gândul la nimic altceva!
- Nu am timp, crede-mă, sunt vai de capul meu, nu-mi stă gândul la nimic altceva decât la aia, aia şi aia. Nu am timp nici să mor!
- Am treabă, îmi pare sincer rău că nu pot s-ajung. Am atâtea pe cap, încât nici nu pot să mai respir! Am treabă la şcoală, am treabă cu mama, am treabă nu ştiu unde
Şi multe altele de genul ăsta. Într-adevăr, suntem foarte ocupaţi. Mulţi dintre noi vorbesc serios când spun toate cele de mai sus, alţii o fac doar ca să se eschiveze, cert e că oricum ar sta treaba, le-auzim din ce în ce mai des.
Să mă dau pe mine exemplu : în iarnă, bântuiam din blogroll în blogroll, căutând tot felul de bloguri pe care să le citesc. Aveam un apetit aşa de mare, încât 160 de feed-uri nu-mi satisfăceau poftele într-o zi. Acum, abia dacă reuşesc să urmăresc cele 36 din lectura obligatorie. Mereu rămân în urmă, şi cu părere de rău, trebuie să dau “Mark as read”.
Tare curios e faptul că din ce în ce mai multe persoane trec prin aceiaşi problemă. Şi dacă mai înainte m-am dat exemplu pe mine, acum a venit rândul blogului meu. Prin iarnă, îmi citeau blogul zi de zi şi aproape de fiecare dată comentau. Azi, abia dacă intră o dată pe săptămână, iar de comentat … şi mai rar! Nu le acuz cu nimic, doamne fereşte! Ştiu ce-nseamnă să ai o zi plină! Nu-ţi mai arde de nimic!
O altă dovadă a faptului că timpul liber e din ce în ce mai puţin pentru majoritatea persoanelor, e faptul că mulţi au adoptat twitterul în locul blogului tradiţional şi scriu acolo în 140 de caractere posturile de o pagină cu care eu eram obişnuit.
Se petrece totul aşa rapid încât nu de puţine ori îmi doresc o pauză. O pauză undeva… oriunde. La mare, la munte sau prin ţară. Şi acum stau şi-mi pun problema astfel: ok, şi ce variante am să iau această pauză? Fie îi bâzâi pe-ai mei la cap şi plec pe banii lor, ceea ce nu-mi dă deloc o libertate de mişcare aşa cum aş vrea eu, fie trag tare şi muncesc astfel încât să-mi asigur o bază materială pentru toate planurile mele.
Cam grea decizia. Ideea e, cum scrie şi când te loghezi ca root în ubuntu:
with great power, comes great responsibility
Aş putea spune şi că o dată cu puterea şi responsabilitatea asta, ai nevoie de independenţă. Iar independenţa are la rândul ei o groază de alte cerinţe. Însă toate se compensează atunci când vezi roadele muncii tale. Priceless. Pentru restul, există VISA/Mastercard