Ma uitam prin blog si mi-am dat seama ca luptam mereu cu cuvintele. Creem metafore, creem sensuri perosnale pentru anumite cuvinte, creem legaturi dintre cuvinte si lume. Dar dupa lupta asta ramane mereu ceva nespus, ceva neterminat ca o distanta care poate sa cheme sau sa alunge. Si toate astea pentru ca “Words, don’t come easy“.
M-am amintit apoi despre Baudrillard, despre alteritate si relatia sinelui cu celalat.
“Alteritatea“ constituie intotdeauna o provocare. Strãinul e întotdeauna şi aproape şi departe, este şi cel mai îndepartat şi cel mai apropiat. într-o lume în care a apãrut o relativã abundenţã materialã, adevaratã raritate este alteritatea. In aceastã fugã dupã alteritate individul tinde să deformeze realul, sã-l umple cu o anumitã cantitate de imaginar, de ficţiune.
Alteritatea se construieşte mai mult decât se descoperã. Alteritatea nu este o problemã de distanţã ci de trecere a unei frontiere, o frontierã ce poate fi complet imaginarã şi invizibilã. Alteritatea apare ca ceva foarte îndepartat şi foarte închis căci existã un nucleu de incomunicabilitate care se menţine. Comunicarea presupune apropiere şi îndepãrtare, a-l recunoaşte pe altul şi apoi a reveni la sine. Orice ar face individul va fi mereu separat de altul.
Dacã totul e comun între douã fiinţe, dacã totul e împãrtaşit nu mai existã comunicare căci se risipeşte într-o intimitate mult prea mare. Orice comunicare se sprijinã pe ce este contrariul sau şi pe separaţia fiinţelor.