Singură. De fapt doar ea şi banca. I se citea pe chip entuziasmul. De altfel, îşi muşca continuu buzele. Telefonul o atenţionă: Trenul ajunge în 5 minute. Ar trebui să fii acolo deja, spre binele tău. Zâmbi şi opri alarma. Cu fiecare secundă, impulsuri îi străbăteau trupul, fiori porniţi din inimă. Simţea că nu mai putea sta jos aşa că se ridică. Oare câte alte persoane au trăit sentimentul pe care îl simt eu acum, stând în acelaşi scaun, aşteptând ca acelaşi eveniment să se producă?
Nu contează, pentru că nimeni nu l-a trăit ca mine. Până să-şi termine şirul gândurilor, un şuier prelung se auzi iar în zare se putea vedea locomotiva. Părea să fugă, să mănânce pământul astfel încât să livreze poate cel mai important lucru: iubirea.
Cu un scârţâit de roţi se opri. Uşile se deschiseră iar dinăuntru puhoaie de oameni se grâbeau. Cu bagaje, poşete, copii mici, fiecare vroia să coboare mai repede. Îl căută cu privirea. Dar nu îl găsi. Din ce în ce mai puţini oameni coborau iar odată cu ei şi respiraţia ei se rărea. Însă, exact când crezu că totul e pierdut, o mână o atinse pe umăr. Violeta? La auzul vocii, inima îi stătu în loc pentru o clipă.
Închise ochii şi într-o secundă îi trecură prin cap toate nopţile pierdute cu el la telefon, când aşeza în geam o pătură pentru ca părinţii să nu bage de seamă că e încă trează, toate clipele când fusese tristă iar vocea lui o alina, toate sfaturile şi secretele pe care acel glas i le-a şoptit.