Am ieşit astăzi în parc să frunzăresc o carte şi anume: Maimuţa goală. O să scriu în curând despre ea căci este deosebit de interesantă şi captivantă. Trecând la lucruri mai serioase (şi mai aproape de subiect) în jurul băncii pe care stăteam erau mai multe straturi de frunze. Total neinteresant, nu? Nici că puteam să citesc prea repede că privirea-mi sălta la peisajul de toamnă. Frunzele gălbui se prăvăleau..
Paraziţii îşi jucau rolul de zi cu zi. Un cuplu (destul de în vârstă), pe o bancă, pesemne că rememora trecutul ori sugea cu atenţie din tinereţea ce se plimba prin parc. Vântul abia că-şi făcea simţită prezenţa, parcă să nu deranjeze.. Poate că şi el devorează din seninătatea indivizilor din parc.
Generaţia frunză? Tot privind la straturile de frunze galbene imginaţia a început să-şi joace şi ea rolul. Câte generaţii zac sub pământ, câte jocuri, câte foi de hârtie. La un moment îmi cade o frunză pe picior. O arunc nepăsător pe jos şi citesc mai departe. O altă generaţie, o ladă de speranţă, nevoia de a fi.