Fictiunea nr. 1

Cred ca fusesem in Cismigiu in ziua aia…am coborat la metrou la Universitate. Eram, ca de obicei, pe fuga, pentru ca ma asteptau prietenii mei tocmai in Militari in autogara ca sa plec inapoi acasa. Ca intotdeauna, mi-era foarte greu sa ma despart de tine. Eram la inceput…nu ne saturam unul de celalalt. Ce tot spun? Eu nici acum nu m-am saturat de tine. Cand coboram scarile, a ajuns si metroul in statie. In spiritul omului modern, puteam sa ne grabim si sa-l prindem.

Dar tu tocmai imi povesteai despre un prieten al tau care incheiase o relatie de doi ani cu prietena lui. Iar eu, in naivitatea mea, m-am mirat si ti-am zis cat de aiurea mi se pare sa petreci atata vreme langa cineva pentru ca apoi sa nu ramai cu nimic. Foarte serios, m-ai luat de mana si m-ai asezat cu calm pe bancuta aia din mijloc, desi eu ma agitam toata ca o sa pierd metroul si o sa intarzii din nou. Si atunci m-ai intrebat “Dar tu cat crezi ca o sa dureze relatia asta?”

Am tacut instantaneu. Nu am avut un raspuns, insa atunci am inteles. Atunci am stiut. Tu aveai incredere in mine, aveai incredere in noi, aveai incredere in ceea ce incepusem sa construim impreuna. Iti doreai ca relatia noastra sa mearga, in ciuda sutelor de kilometri dintre noi si a faptului ca ne vedeam, in cel mai fericit caz, o data pe saptamana. Momentul ala a fost poate cel mai frumos din cei 20 de ani…atunci am stiut ca e in regula, ca e ok, ca ma pot lasa sa te iubesc.
Iar acum, un an si jumatate mai tarziu, iata-ma singura, la 2 noaptea, scriindu-ti scrisori pe care nu le vei citi niciodata…

Ah da! Azi am trecut prin locul ala in care, naiv fiind, mi-ai spus ca nu o sa ai vreodata puterea sa te desparti de mine. Tocmai trecea un turist britanic pe acolo – “This is a great landmark” zise el…”You have no idea” am zis eu.