Îndrăzneaţă afirmaţie, nu? Da, cam aşa văd eu dormitorul meu. Ca pe un cimitir al vieţii mele de până acum. De ce? Fiindcă aici au început şi s-au terminat unele din cele mai frumoase momente din viaţa mea. Aici s-au născut dorinţe şi au murit vise. Aici au luat fiinţă anumite persoane şi tot aici au murit, pentru un timp sau pentru totdeauna.
Locul care îmi e cel mai antipatic îmi rămâne patul. Patul gol. Am mai spus că am deseori probleme cu somnul. Uneori am impresia că mi-l fură altcineva, alteori pur şi simplu nu găsesc o explicaţie pentru lipsa posibilităţii de a adormi. Şi atunci dau vina pe pat. Dau vina pe el că e pus aşa, dau vina pe el că e gol.
Am căutat liniştea sufletească şi prin alte locuri. Am o întreagă listă de astfel de locuri şi totuşi, m-am întors acasă, în aceleaşi camere, acelaşi pat, acelaşi colţar, acelaşi birou, acelaşi fotoliu. De fiecare dată, mai încântat că m-am întors acasă şi de fiecare dată cu gândul la alte tripuri, cine ştie pe unde de data asta…
Sunt curios de ce de fiecare dată se întâmplă „tot aia”. Sunt curios de ce există o ciclicitate a evenimentelor din viaţa noastră, de la ciclul greşeală – acţiune corectă, la ciclul viaţă – moarte. Unii numesc asta destin. Eu prefer să cred că începem să gândim după un tipar predefinit şi ne plafonăm la un nivel, uitând dorinţele şi visele din copilărie. Îndrăznesc să spun că toate mor, în acest cimitir, în fiecare noapte, când adormim, urmând să se trezească, mai slabe, mai mici şi mai departe, dimineaţa, o dată cu ceasul deşteptător.
De-aia urăsc eu dimineaţa, începuturile, ziua de luni şi dormitorul meu. Pentru că e ca un cimitir. Şi cu toate ăstea, aici îmi petrec cel mai mult timp din viaţa mea. Aici mă bucur de prezent, printre umbrele trecutului.
Deprimant? Credeţi că sunt deprimat? Nu. Îmi place doar să mă joc şi să realizez că imaginea de cimitir se şterge dacă există dorinţă. Am spus să plece şi pleacă. Deprimare? Nu. Stăpânire de sine.