Da’ de ce la feminin?

Pare simplu, dar nu e. Aparent pentru că autorul e de genul feminin şi aduce o viziune de pe partea asta a baricadei. Sau aţi putea crede că aţi dat peste un blog feminist. Doamne fereste! Câteodată le înţeleg cauza dar mijloacele alese şi victimizarea nesfârsită mă îndepărtează de curentul ăsta. (deşi Simone de Beauvoir chiar scrie bine)

Femininitate sau masculinitate?

Hai să mai vorbim un pic de şabloane şi prejudecăţi legate de gen. Dacă eşti de gen masculin ai să te enervezi. Ai rabdare nu e ceea ce crezi. Faptul că am fost învăţaţi de mici că feminitatea=blândeţe şi masculinitatea=vitejie sau că femeile încântă şi bărbaţii descântă nu înseamnă că “lumea s-a-mpărţit subit la 2”. Stereotipurile de gen sunt doar o lene a gandirii adoptată prin consens social. Există culturi în care el are grijă de copii şi ea pleacă la război, după cum există peste tot „genuri masculine” extrem de sensibile sau „sexe slabe” cu voinţă de putere. Pentru mai multe detalii îl puteţi citi pe Jung şi-o să vă explice el despre partea feminină a bărbaţilor şi partea masculină a femeilor.

Pai atunci ce sens mai are să zic la feminin?

Sociologia a vrut să simplifice lucrurile şi s-a folosit de cuvintele astea 2 feminin-masculin (şi implicit de şabloanele asociate lor) şi a descris două tipuri de culturi. Cultura de tip masculin valorizează competiţia, ambiţia, bunăstarea, posesiile materiale, raţionalitatea. Cultura feminină se orietează mai degrabă spre cooperare spre realţiile umane, spre acumulare calitativă şi spre iraţional. (Hofstede spune că Japonia e un prototip de masculinitate în timp Suedia e exemplu pentru feminitate.)

Cred că s-a ajuns la un punct de cotitură în care excesul de valori masculine ar trebui să facă saltul la o abordare de tip feminin (cultural şi organizaţional vorbind bineînţeles).

Mai cred că teoria alegerii raţionale, dezvrăjirea lumii şi „moartea lui D-zeu” şi-au făcut treaba la timpul lor dar acum avem nevoie de alt model de înţelegere, mai feminin, mai iraţional. De pe poziţia asta încerc să scriu, a nevoii de feminizare a lumii.

Cantitativ sau calitativ?

Şi ca să clarfic şi mai mult mai spun că nevoia mea de a scrie a fost alimentată de o frustrare mai veche, aceea a excesului de cantitativ din sociologie. Frustrarea nu e adresată sociologiei ci e mai degrabă o frustrarare legate de ce se intâmpla în media şi de cui şi la ce acordăm credibilitate. Mai nou dacă nu faci cercetare cantitativă, dacă nu vii cu cifre, clasamete care să decreteze cine e în top şi cine nu, si mai ales cât a acumulat nu existi. Există o presiune a cererii pe partea de cantitativ şi o trecere in desuetudine a calitivului.

Ne intereseză prea putin să obţinem „insight” să aducem înţelegere, să ne intrebăm de ce, să vedem cum işi construieşte actorul social semnificaţiile, cum işi defineşte şi negociază sensurile, in schimb vrem mereu numere şi ii vedem pe specialiştii din ştiinţele umane ca pe un „guru” care ne dau reţete de viaţă şi care au rezolvările la toate problemele sociale. Am uitat că cea mai mare parte din rezolvarea problemei constă în inţelegerea ei. Şi asta numesc eu feminizare a ştiintelor sociale: o creştere a credibilităţii calitativului în detrimentrul cantitativului supralicitat. Aştept să văd şi eu in media românească cercetări pe bază de interviu intensiv, anlază biografică, studii pe poveşti de viaţă, interpretări pe bază de observaţie participativă….şi multe alte metodologii „feminine”.

Inchei cu un citat pentru a aminti că tendinta postmodernă din ştiintele sociale e nevoia de schimbare: “…to give up social sciences as we used to understand it, and look for something else – hermeneutics, ethnomethodology, self-understanding, reflexiveness, desconstructionism”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *