***Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu înainte de orice călătorie dorm mult şi agitat (adică nimic neobişnuit la ordinea zilei), dar noaptea de joi spre vineri nu am reuşit să o dorm. Am tot făcut naveta pat-fereastră de mi-a venit rău. Într-un final am pornit iar laptopul şi am început să citesc presa. A doua zi m-am dopat cu un litru de cafea şi doi de pepsi, dar nu a ajutat prea mult.
***Primul drum a fost la Poli, gândită treaba: am timp suficient cât să predau dosarul de practică la colocviu şi apoi să merg liniştită spre gară. Ei bine cum socoteala de-acasă nu e niciodată la fel cu cea din târg, coordonatoarea de practică s-a dat dispărută vreo jumătate de oră… timp în care am stat cu morcovul că nu mai prind trenul. După ce am încheiat toate afacerile (până în toamnă, evident) cu distinsa facultate, mi-am luat namila de bagaj şi am plecat finally cu gând de destrăbalare.
Am mers la clasa I pentru că am zis că şi aşa o să mor asfixiată de la căldură…
Dar a fost ok… mai puţin oamenii. Mă sperii să văd că diferenţele dintre personalul cu care mergeam la ai mei şi rapidul nu constau decât în viteză, număr de staţii şi condiţii(n.r.: acel personal e plin de beţivi şi oameni cu IQ de miriapod). În rest, aceiaşi veşnici şi mioritici ţărani de oraş… O altă nemulţumire, aplicată pentru toate trenurile… este lipsa unui loc special amenajat pentru fumători. Mai ales la drumuri de peste 5 ore. Înţeleg, e un obicei prost, că afectează călătorii, dar dacă tot sunt uşi izolate, lasă-mă să imi fumez creierii la uşa vagonului că nu face nimeni cancer! Aştept o remediere a situaţiei (naiva…). Mai întâi educaţi poporul… apoi vedem de restu’.
În rest, nimic nou la ordinea zilei, era să plece trenul fără mine la prima oprire de 2 minute fără 10 secunde când am ieşit să-mi aerisesc creierii (după 2 ore de mers închisă în tren!!!!!)… Noroc că blocasem uşa să stea deschisă că altfel până la constanţa mergeam pe şina de tren pe jos. Dupaia m-am învăţat să stau numai pe scări ;;).
La mare… ca la mare… cu lenevit pe plajă, as fi putut să mă obişnuiesc cu asta, să-mi mut patul de acasă pe plajă. Mare destul de curată, scoici care te zgârie, nisip peste tot, valuri care te bagă la fund, bere rece, terase cât cuprinde, buticuri cu chestii kitsch, buticuri cu chestii drăguţe, manele şi minimal în cantităţi industriale, specia cocalares care se plimbă liberă pe stradă etc… Să nu uit de sandalele găsite în mare de care am făcut un mişto teribil… Erau ale Corinei! Bravo tu! Cum te îmbogăţeşti la mare!
(eu)-Bă, fii antenă frate! (şi ridic un picior din apă). Io-te sandale lux!
Seara drumurile se opresc la White Horse. Puţin mascată de discotecile manelo-minimalistice, terasa cu muzică rock nu îşi scoală petrecăreţii cu doze mari de decibeli şi cu un aspect de fiţe, cu neoane şi cu ţinută obligatorie Manolo Blahnik de contrabandă, Adibas sau Calvin Klein ( :)) ). Şi acum îmi cântă în minte “Hora mare pe motoare… Stau călare numai pe două roţi”. Lume bună, cu pletoşi cu tipe gothice cu oameni simpli care ştiu fiecare melodie din playlist, care se adună în faţa boxelor şi care dansează şi uită de lume pe ritmurile melodiilor.
***Drumul la întoarcere a fost nasol, mai ales în personalul Costineşti-Constanţa care trebuia dotat cu măşti de oxigen. Constanţa-Bucureşti a fost ok, mai ales că am ajuns în Bucureşti pe la 1:30 AM, cu o întârziere de jumătate de oră. Mai trist e cu taxiurile care noaptea fac legea după cum vor cei care le conduc. Păi de la gară până la Titan un taximetrist ne-a cerut 40 RON, aka dublu faţă de cât e la tarif normal. Am zis pas şi am mers mai departe.
Mi-e dor de White Horse şi de nisipul de pe plajă, de valuri, de vânt, de nopţi… de tot. Dar “marea nu spală păcate… păcat, le-ar fi spălat pe toate“.