De ceva vreme mă tot gândesc la o chestie : cum e să-i cunoşti în realitate pe cei pe care îi apreciezi, pe cei pe care îi citeşti, pe cei pe care îi asculţi? Cum ar fi să ai ocazia să te întâlneşti cu trupa favorită? Sau să stai la aceiaşi masă cu scriitorul care a pus pe hârtie rândurile pe care le-ai citit cu atâta pasiune, noapte de noapte? Am avut ceva timp de cugetat pe tema asta, dar niciodată n-am reuşit să concretizez aceste idei.
Poate şi pentru că ceea ce va fi la final, concluzia, va deranja sau poate şi pentru că de curând am fost şi eu în situaţia asta. De fapt, nici nu ştiu exact de ce n-am scris până acum. Oricum, decizia am luat-o în urma acestei însemnări de la Anca de pe blog.
Aşadar, să luăm următoarea situaţie. Asculţi timp de câţiva ani buni o trupă de muzică. Nu ratezi nicio melodie, cumperi fiecare album, sorbi fiecare secundă dintr-un clip nou apărut la TV şi faci tot ce poţi ca să-i promovezi. Dai vestea mai departe, te cerţi cu cei care îi blamează şi ajungi chiar şi la a le cere socoteală alor tăi când se ia de “muzica ta”. Mai departe, la gesturi şi acţiuni necugetate nu mă gândesc, pentru că nu e cazul.
Adică ar însemna să fabulez şi să-mi imaginez nişte lucruri aiurea, care ar devia de la subiectul iniţial. Revenind însă la trupa respectivă. Se iveşte ocazia să te duci la un concert de-al lor. Pfoai, nici nu se pune problema să lipseşti! Eşti acolo, în primul rând şi urlii o seară întreagă cât te ţin plămânii fiecare vers pe care-l ştii (adică pe toate).
După reprezentaţie, faci tu cum faci şi te fofilezi pe lângă respectivii. Îi abordezi şi spui că dai o bere, în ideea închegării unei conversaţii. Şi vă aşezaţi la o masă şi începeţi şi discutaţi despre tot felul de prostioare. De la viaţa de zi cu zi a fiecăruia până la adevărate filozofii. Două ore să zicem. Şi după aceste 2 ore plăteşti, te ridici şi pleci acasă, mai confuz decât ai venit şi mai nedumerit decât ai fost vreodată.
Trupa respectivă nu e chiar cum ţi-ai imaginat tu. Cu toate că în melodiile lor cântă despre nedreptăţile din viaţă şi îndeamnă la fapte bune, în realitate sunt nişte puştani puşi mereu pe bâză şi mişto-uri de doi lei, care nu ar rata nicio femeie uşoară (cu toate că în piesele lor vorbesc despre cu totul altceva) şi care pe deasupra nu apreciază efortul cuiva străin de anturajul lor de a prezenta interes pentru munca lor şi pentru rezultatele lor.
Un alt exemplu, ar fi acela de a dori să cunoşti pe cineva care în public are un renume grandios. Acel mare şmecher, pe care toată lumea îl apreciază, pe care toţi îl consideră cel mai cel dintre cei mai cei şi aşa mai departe. Şi stai cuminte în banca ta, îi mai aduci la cunoştiinţă una alta, până într-o zi când intri în contact cu el. Schimbi o vorbă, mai pui o întrebare şi legi o conversaţie.
Uşor, uşor realizezi că respectivul e de fapt şi de drept un ratat. Un copil prost, care face nişte greşeli monumentale, dar pe care toată lumea i le apreciază. Şi brusc treci în tabăra celor care au ceva cu el. Discuţiile nu mai încep niciodată şi pe zi ce trece realizezi că ai avut o moacă de fraier când ai spus anumite lucruri de bine despre persoana respectivă.
Sună cunoscut? Eu cred că da. Puteţi spune că li s-a urcat succesul la cap ălora şi că de fapt sunt nişte “wanna-be”-uri. Adică un fel de “eu sunt şmecher, da’ de fapt sunt prost”. Totuşi, să nu-i judecăm după aparenţe şi să privim puţin lucrurile din ansamblu. Hai să ne punem noi în situaţia celor care spun şi fac anumite lucruri, în împrejurări intime (scriu, compun, cântă, etc.) şi totodată să ne punem şi în situaţia în care “am avea succesul lor”. Noi cum am reacţiona dacă am vedea numele nostru pe buzele tuturor?
Cum ne-am simţi dacă am fi nevoiţi să ieşim într-un club alături de persoana iubită şi am fi invadaţi de tot felul de solicitări mai mult sau mai puţin normale, din partea altor persoane? Da, pe moment poate ne-am simţi bine, vai ia uite cine sunt eu şi ce pot să fac eu. O dată, de două ori, dar până la urmă ar deveni ceva stresant.
Fără falsă modestie spun că de câteva ori am fost şi eu surprins de interpelări de genul : “să nu-mi spui că tu eşti A.Faith” . Da, eu în persoană. Iniţial, wow! Pe parcurs, am realizat că poate am greşit. Nu sunt io bă, ce-ai, te-ai ţicnit la cap? De ce? De unde acest raţionament? Pentru că nu de mult (de fapt, azi dimineaţă) am realizat că am făcut o greşeală când am trecut o persoană de la categoria “cititoare a blogului” în mai mult de-atât. Poate era mai bine şi pentru mine şi pentru ea să fie doar o discuţie volatilă. Şi ca să revin cu picioarele pe pământ, vorba românului : “mai răruţ că-i mai drăguţ”.