De ce? Pentru ca nici eu nu stiu care e cuvantul cheie.Sau subiectul principal pe care vreau sa il tratez.E doar asa un fel de abereala, sau mai dragut spus filozofeala.Yeah right…
Cateodata imi imaginez ca sunt un fel de Carrie Bradshaw (sper ca asa se scrie) , celebrul personaj din Sex &The City.Imi place la nebunie tipa, ma refer la personaj.Imi place mult serialul, atat de tare incat am ajuns sa visez ca la o anumita varsta sa am o viata in genul aleia pe care fetele din Sex& The City o au.Dar cred ca e aproape imposibil, ca doar e film. Dar oare viata chiar bate filmul sau invers? Nu stiu care definitie ar fii cea mai apropiata de realitate.Si uite ca mi-a venit idea unui titlu bun: “Sex&The City” dar am sa-l las asa pentru ca atunci nu si-ar mai avea rostu introducerea mea atat de originala.
Recent am reusit sa termin de citit o carte de dragoste, se numeste P.S. Te iubesc de Cecelia Ahern. Dupa cum scrie si p-acolo, e o poveste emotionanata,scrisa cu inocenta si caldura despre iubire, despre durerea pierderii definitive a celui care este sufletul tau pereche,despre curaj, despre prietenie.
Felul in care eroina cartii,sub indrumarea de dincolo de mormant a sotului sau iubit, se straduieste sa-si continue viata, este de-a dreptul induiosator,iar drumul sau de la disperare la speranta dovedeste ca iubirea adevarata poate depasii orice bariera! Cartea are un inceput trist,si automat iti induce o stare oarecum melancolica dar pe masura ce citesti lucrurile se schimba. O recomand, mai ales acum ca s-a facut frig afara e numai buna de “servit” alaturi de un ceai cald linistitor.
Astazi am fost la teatru. Romeo si Julieta, o varianta extrem de innoita din punct de vedere regizoral. Sunt fericita, am vazut o piesa de teatru atat de originala si interesanta incat nu-mi venea sa cred ca e o simpla creatie a studentilor craioveni si nu e insiprata din absolut nimic (nu pare cel putin). Adica nu aducea a nimic.Nici macar cu filmul cu Leonardo DiCaprio chiar daca e totusi in acelasi stil.
Pot sa recunosc ca actorii au jucat atat de bine incat la scena de la balcon aproape ca mi-a venit sa plang, de fericire. Pe drum spre casa m-a facut sa reflectez. Mai exista asemenea sentimente de dragoste atat de puternice? Dar mai apoi am realizat ca nu a mai ramas nicio o farama de sentimente de niciun fel care sa te duca cu gandul la iubire.Acum totul, dar absolut totul se reduce intr-un final la orice altceva numai la dragoste nu, chiar daca sentimentul ar fii existat la un moment dat.
Si pana la urma ce mai conteaza de fapt pe lumea asta? Pentru ca a avea un job bine platit vine de la sine…si o familie fericita, de familie la unii nici nu trebuie sa pomenim. Ma refer la ceva al tau, ceva de care sa iti amintesti cu drag, ceva despre care sa poti povestii nepotilor cu zambetul pe buze.
Si ce altceva decat o poveste de dragoste? Dar ma tem ca nu ai cum, despre ce? Despre ceva ce iti imprima ideea unei simple povesti lipsita de frumustea aceea care o face unica? E frumos sa stii ca nu ai trait degeaba. E frumos sa ajungi la saptezeci de ani si sa iti aduci aminte cu placere de prima dragoste,de primul sarut, s.a.m.d. Dar cum? Daca tu pana la douazeci si ceva de ani nu ai trait nici o poveste de dragoste. Ma indoiesc ca o vei traii mai tarziu.
Doamne totdeauna o sa urasc banalitatea , si felul multor oameni de a traii dupa tipare, de a fii preocupati vesnic de aparente.Mai urasc si instinctul de turma.Totdeauna mi-am dorit sa fiu cosiderata altfel macar in restransul colectiv din care am facut parte intr-un anumit moment al vietii.
Si vreau sa cred ca mi-a reusit pana acum.Tocmai de aceea nu sunt emo, nu ascult manele, nu m-am vopsit-ma mandresc cu chestia asta (inca, pentru ca sunt inca fan al stilului natural) …Si nu shtiu ar mai fii multe exemple de dat, dar cred ca daca m-as apuca sa scriu tot ce consider eu ca ma face diferita de ceilalti o sa par cam fitoasa sau pentru unii/unele ignoranta. Imi place sa cred ca ma disting de ei, cei multi.