Scriu această însemnare plecând de la ideea că fiecare are un secret sau ceva de spus, dar preferă să tacă. Şi tocmai asta e greşeala! E ca picătura chinezească: întâi nu-ţi dai seama că există, apoi te deranjează şi uşor uşor începe să-ţi răpească liniştea, somnul, aşa că într-un final ajunge obsesie. Iar când implicarea e aşa mare, nu prea poţi să pui cărţile pe masă fără să te gândeşti la consecinţe. Aşa că laşi pe mai târziu. Azi aşa, mâine aşa, până ajungi într-o dimineaţă să realizezi că ai dormit câteva ore, în care ai visat că ai pierdut trenul şi erai disperat că te-ai trezit fără ajutor în mijlocului unui pustiu.
Deci, în postura asta, ce-i de făcut? În niciun caz ceva nesăbuit. Visul ăla cu “pierdutul trenului” nu trebuie să fie doar un alt vis. Da, poate ai pierdut trenul de data asta, dar nu insista în prostia ta. “Ai puţintică răbdare”. Nu prea poţi nici să stai să te uiţi pe pereţi, aşa că te duci la fereastră şi vezi că “afară ploo”. N-ar fi mai bine să discuţi cu cineva? Cu cineva care ştii că e în stare să-ţi lumineze ziua, să te înţeleagă, să te facă să râzi?
E greu, mai ales când sunt multe de spus, pentru că nu ştii cu ce să începi. Nu de puţine ori m-am aflat în postura de a mă uita la telefon insistent dorind să spun ceva. Şi au trecut 10 minute de linişte, apoi încă 10 şi tot aşa, până când, plictisit probabil de privirea mea insistentă, acesta s-a supărat şi a sunat. A sunat atunci când am deschis gura să spun ceva. Linişte apoi pentru că eram surprins. Prea multă linişte.
Şi de la atâta linişte am realizat care-i de fapt problema: respectul, implicarea şi mai ales dorinţa de a face bine. Şi cel mai bun exemplu, e unul pueril : ştiţi ce păţiţi atunci când aveţi lipsă de calciu, nu? Ei bine, aflaţi că e la fel de grav să fie prea mult calciu în organism, pe cât e lipsa acestuia. Acum încep să înţeleg şi eu cum stă treaba cu acel punct optim de care-mi vorbea o profă acum ceva vreme.
Şi dacă tot m-am prins eu cum stă treaba cu acest punct optim, mi-a mai trăznit mintea o idee. Dacă afară ploo şi tu n-ai nimic de făcut, comunică. “Cine comunică, se comunică”. Am un lapsus acum privind numele celui care a zis asta, dar prefer să atribui zicala profesorului meu de română. Eu am optat pentru varianta asta şi recunosc : a fost bine. E un sentiment unic să vezi cum se rezolvă (mai toate) probleme când începi să discuţi despre ele.
Concluzia? Nu e neapărată nevoie de o bere pentru a discuta lucruri interesante, la fel cum nu e neapărată nevoie de “afară ploo” pentru a avea o zi în care să vrei să stai în casă. Şi totuşi, afară ploo :