A fost odata ca niciodata… Craciunul. Nu, nu… A fost odata ca niciodata… Nasterea Domnului. Eu eram in casa cu mamaie, singure. Era cald si liniste. Afara ningea asa frumos… asa de linistit… Nu-ti venea sa te gandesti la nimic. Decat sa stai la fereastra sa privesti cum, usor usor, curtea devine un mare covor alb de zapada pufoasa, in care de-abia astepti sa te arunci de dimineata. Dar era ceva ceva magic. Sincer. Totul era adormit… simteai liniste interioara. Calm. Curtea, atat de alba, in contrast cu cerul de un albastru inchis, faceau o imagine ce nu poate fi descrisa in cuvinte… Nu spun povesti de adormit copii. Era frumos. Foarte frumos. Nici becurile pe strada nu erau aprinse… Doar o lumanare mai palpaia usor in ochii mei. Imi aduc aminte ca a fost un an fara brad. Doar o creanga (mare, ce-i drept) atarna de perete, impodobita timid cu niste beteala. N-aveam nimic din ce pot avea in ziua de azi de Craciun, dar aveam atata liniste… si pe mamaie. Pana la urma ne-am bagat amandoua in pat, ne-am luat in brate, si ne-am culcat. Totul calm… frumos… modest… lin… cum vreti voi… pur.

Dar acum, nu ne mai intrebam doar unde si cum petrecem de Revelion, ne intrebam si cum petrecem de Craciun. Uitam cu desavarsire de fapt ce ar trebui sa serbam pe 25 decembrie. Ne aducem aminte doar de cadouri, bautura, mancare, mancare si multa mancare. Toata lumea e innebunita sa cumpere si sa faca multa mancare! De parca de Craciun mananci cu trei guri, nu tot cu una. Dar astia suntem… nu mai zic nimic.

BY ALEX

Viata trece pe langa noi implacabil.Si v-ati dat seama,uneori,trece fara sa o simti.Asta simt si eu…cand ai un program ce se tot repeta,deja incepi sa traiesti mecanic,fara bucurii sau deziluzii.Viata asta ‘moderna’(pentru care am un dispret greu de descris in cuvinte) ne face pe toti niste masinarii,fara suflet.Iar timpul liber condimentat pe vremuri cu iesiri seara in parc,cu plimbari prin oras sau baruri este totalmente dedicat ‘netului’…

Imi este mila de actualii copii si adolescenti,penbtru ca generatia mea,de bine de rau,a crescut alftel.Tin minte ca jucam de la 10 dimineata pana la 9 seara fotbal in fata blocului,de unde timp de net?Eh,oricum,nici nu era pe atunci asa ceva(cel putin,nu stiam si nu vroiam sa stim).Ah,si noi am fost printre ultimele generatii care se hranea cat de cat norrmal…cu ciorba de zarzavat(ce mai strambam din nas la ea),salata de rosii.Aveam si noi MCDonalds,insa ala era un moft,mancam acolo odata pe luna…

Sigur,eram copii,si atunci totul ni se parea special.Insa am avut o copilarie frumoasa,departe de calculator si de net.Multumesc Doamne ca nu fac parte din generatia McDonalds,haifaive samd!

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Vreme trece,vreme vine,eu la toate voi fi fi rece.Voi fi mereu acelasi.

…locuiam intr-o casa maaaare, mareeee, maaaareeee. La curte. Intr-o curte cu mai multi vecini. Dar povestesc despre curte si vecini altadata, acum vorbesc despre casa. Asa, deci casa… avea 4 camere. Foarte mari. Enorme! Cat doua apartamente cu doua camere, baie si bucatarie. Si inalte, cam de 4.5 metri. Nu exagerez deloc. Stiu ca varul meu are 2 m, si cand il vedeam langa peretii camerei, parca erau dubli fata de el, ca altfel nu as sti sa aproximez. Sunt detalii, dar detalii care fac diferenta. Mi-am trait copilaria intr-un spatiu foarte mare, unde aveam loc pentru toate jocurile inventate de mine. Fie ca vroiam sa imi fac cort, sa sar coarda, sa joc “peretelul” (dadeam cu mingea in perete), ori vroiam sa fac curse cu patinele cu rotile (stiu maica, acum sunt role, da’ eu atunci aveam doar patine cu rotile), aveam spatiu suficient. Mai ales pentru ca nici casa nu era mobilata in exces (asa cum tind romanii sa o faca), si pentru ca bunica mea era foarte ingaduitoare cu mine (copiii ei spuneau ca prea ingaduitoare), eu aveam fiecare centimetru patrat la dispozitia mea. Peretii-adesea loviti de minge, colorati sau pupati de buzele mele rosii, usile-incarcate de tatuaje si abtibilduri (sau acţipilde, cum le spuneam atunci) de la gumele Turbo, parchetul-zgariat, tocit de mine, patat de cerneala mai mereu… asa arata casa in care am crescut eu ca un copil fericit. Chiar si la varsta de 13 ani mai scriam pe pereti. Dar atunci am scris chiar cu scopul de a-mi aminti peste ani de ceva ce mi-a placut mie mult. Si anume “Jade si Khadija” din telenovela “Clona”, difuzata pe AcasaTv. Nu, unele camere nu au fost zugravite. Nici nu au mai fost folosite atat de mult ca atunci cand traiam doar eu si mamaie in ele. (more…)

…imi placea sa ma joc cu papusile. Era o lume fascinanta. Nu pot sa descriu cu cata emotie ma trezeam in fiecare dimineata, si ma duceam in coltul meu de camera (Nu va imaginati un coltisor. Casa in care am locuit cu bunica mea era foarte mare, cu niste camere super spatioase, si foarte inalte-amanuntul asta poate nu era important aici, dar intotdeauna mi-au placut acele camere inalte-)… unde ramasesem? Da, cand ma trezeam, ma duceam la coltul meu cu jucarii, aranjat pe diferite sectoare: gradinita, croitorie, zoo etc. Ma asezam in mijlocul lor, si inceap sa ma joc. Mai intai le spuneam povesti “copiilor” de la gradinita, pe urma desenam, mai treceam si pe la zoo, dupa care croiam haine papusilor. Taiam tot felul de bluzite de-ale mele sau pulovarele bunicii, doar sa aiba papusile mele cu ce se imbraca. Cel mai des le faceam rochite, fuste sau topuri fara maneci. Pantalonii niciodata nu-mi ieseau. Nici cand m-am facut mai mare nu am reusit sa cos niste pantaloni pentru papusi. Oricum, la varsta de 6-7 ani eu nu coseam, doar taiam niste material, si cu diverse snurulete sau sireturi, legam materialul infasurat in jurul papusii. Dar pot sa spun ca pentru mine era o bucurie imensa cand vedeam papusile imbracate de mine. Pe urma treceam la aranjatul parului. Am inceput cu o coada de cal, pe urma am invatat si eu sa fac o coada impletita, dupa care innodam parul papusilor mele in zeci de feluri, intelese doar de mine. S-a mai intamplat si sa fiu nevoita sa le tund, dar na, din greseli invatam cu totii. Si uite asa, m-am jucat cu papusile pana pe la varsta de 12 ani cred… bine, nu la fel de des, dar imi placea ca, din cand in cand, sa vad ce haine mai pot face pentru papusi. Chiar si asta-vara am mai croit niste haine, cand stateam cu verisoara mea afara in curte si o invatam si pe ea cum sa faca.

Imi amintesc cu multa placere de momentele cand ma jucam alaturi de papusi, ursuleti sau cuburi lego.

Astăzi un fost coleg mi-a arătat o poza, cu noi, fosta clasă. Ma mir că sunt şi eu pe acolo, că de obicei, la începutul şi la sfârşitul anului şcolar, nu prea eram prezentă la şcoală. Mai jos aveţi poza. Eu sunt cea cu geanta Nu ştiu ce naiba căutam eu cu geanta aia…

Sper că vom face şi noi chestia aia după 10 ani. Deşi ar fi fost frumos mult mai curând, dar asta e. Să fac un calcul. Ne-am despărţit în clasa a VIII-a, în anul 2005. Deci în anul 2015 ne vom revedea. Când voi avea eu 25 de ani. Hai că n-o să fiu chiar aşa de bătrână.